ASTA
Poveștile sunt frumoase, sau triste, amuzante sau pline de înțelepciune, toate sunt scrise însă pentru a ușura sufletul celui care le-a pus pe hârtie, precum și a celui ce le citește.
Povestea Astei, e despre o fată, o fată ce-a trăit odată de mult o altă viață, una de care azi își amintește cu mare drag și multă bucurie în suflet, dar cu toate că a fost povestea ei, uneori...totul pare așa de îndepărtat și neclar și ireal de frumos, încât se întreabă dacă e povestea ei sau a auzit-o de la altcineva, povestind-o atât de molcom și de frumos.
Trăia alături de familia ei mare și numeroasă și unită, făcând parte din rândul membrilor de rang ai cetății. Se pregătea de școală sau de decizia de-al slujii pe Zeu, la unul din tainicele lui sanctuare, când tatăl ei, destoinic luptător, supus fidel al regelui, a decis la una dintre bătălii să nu se mai întoarcă acasă, ci să meargă de-a dreptul pe drumul cel lung și fără de sfârșit. Deși ai lui i-au adus acasă trupul să fie ars după rânduiala cuvenită căpeteniilor militare, viața Astei și a familiei ei, n-a mai fost niciodată la fel, ca atunci când tatăl ei o provoca la întrebări și discuții din cele mai interesante.
Confuză, tristă, încercând să-și regăsească echilibrul și stâlpul în jurul căruia să-și clădească soarta, Asta părăsește cetatea mult iubită și pe cei dragi ai săi și o ia la pas ușor și timid spre...cine mai știe pe unde au purtat-o pașii ani mulți prin lume.
Ar fi putut fi rămas acasă alături de ai ei, s-ar fi putut mărita cu un vrednic soldat al tatălui ei, ar fi putut fi o bună soție și o mamă dedicată educării copiilor ei. Sau ar fi putut pleca departe în Pont la rudele tatălui ei să fie acolo o doamnă de seamă. Dar Asta a ales drumul, a ales să trăiască printre oamenii simpli, a deprins de la ei meșteșugul făuririi bijuteriilor și i-a răsplătit educându-le pruncii.
Apoi când credea că viața ei nu mai are încotro să cotească, romanii au venit vijelios în Dacia și-au cucerit-o mai repede decât credeau bătrânii satului că o să ajungă ei să viețuiască. Și lumea Astei s-a schimbat din nou, acu ce-o să fie mâine, cui o să se supună, cine o să-i mai lumineze zilele și cine o să-i mai vegheze traiul? Dar viața, are mereu surprize noi pentru cei care cred în ea, pentru cei care nu renunță și pentru cei care sunt curioși dornici să o descopere.
Așa au vrut zeii, să treacă sub fereastra Astei într-o zi, tarabostele Dada, cu ale lui trupe de oșteni răzvrătiți ce-și căutau un loc în noua lume, ce luptau cu nedreptățile și încercau să clădească ceva sigur și durabil pentru ai lor și pentru copii, copiilor lor. Și cum nu mai avea nimic de pierdut, Asta a cerut voie să se alăture tarabostelui și să fie primită în lumea lui.
A primit doar puține cuvinte de la el, mai multe i-au spus ochii lui albastrii, a fost chemată însă să meargă pe drumul lui o vreme, alături de el și alături de-ai lui. Și-a plecat la drum din nou, unde?pentru câtă vreme?oare îi este de folos tarabostelui în drumul lui?oare cât o să o țină pe lângă el?oare de ce a luat-o și pe ea la drum? Nu are nici un răspuns...doar merge și speră că o să se găsească pe sine, o să fie din nou *acasă* și poate își găsește un nou rege căruia să i se supună de bună voie și-n jurul căruia să-și clădească fericirea și căminul. Poate tarabostele Dada îi va învinge pe toți și se va lăsa convins pe sine să se așeze el pe tronul cetății. Dar acum merg, doar merg, când unul pe lângă altul, când unul din ei indică cărările bătătorite sau pur și simplu uneori o iau prin desișuri neumblate. Și merg...