DADA MAMUSA
Rezemat în lance, cu capul plecat, bărbosul taraboste își frământa căciula în mâini, șoptind:
-Suntem puțini, Mărite Zeu! și suntem singuri. Noi cei care nu ne-am temut de nimeni, noi cei care am săgetat cerul! Acum ne temem. Arată-te, Învățătorule! Sau lasă-ne să murim de vii înglodați în bezna înstrăinării. Se vede, Doamne, acolo sus în cer cum orbecăim? Cum ne pierdem pe sine? Dacă se vede, care este rânduiala? Care este prețul? Ispășirea cât durează? Eu cred, Doamne, că ți-e teamă să nu reînviem și, odată treziți, să nu răsturnăm lumea. Știi, Doamne, ce e ciudat? Noi, oamenii acestui pământ, te-am cioplit chiar și pe Tine. Te-am făcut asemenea nouă. Ca o pădure plină de viață, de dragoste, de cântec. Te asemeni prea tare cu noi, Doamne. Ai prea multă răbdare!
- Ciudată rugăciune, îşi zise, în gând de bună seamă, Rhascupor, ce se nimeri de strajă tocmai când căpetenia aducea ofrande Zeului, dar mai mult nu îndrăzni. Oricum se simțea încrezător în felul tarabostelui de a se strecura prin toate cu vorba și cu spada. Dacă păcălise el romanii când scăpaseră de la Sarmizegetusa, trebuie că putea vorbi și cu Zeul într-un fel în care ceilalți nu puteau. Umbla vorba printre oșteni că tarabostele nu fusese întotdeauna taraboste, ci slujise multă vreme pe lângă Kogaion, iar Rhascupor nu avea nici un temei sa se îndoiască că așa au stat lucrurile. Prea știa multe, ceea ce lui i se păru foarte potrivit lucru, mai ales când privi către ceilalți. Obosiți, zdrențuroși, flămânzi, dar în viață. Tarabostele Dada reușise să îi adune și să îi scape din bătăliile din munți, iar dacă făcuse acest lucru tocmindu-se cu zeii, lui Rhascupor îi era indiferent. Cu atât mai mult cu cât iscoadele dădură de veste că drumul era liber, iar ceilalți tăiară un cal rănit. Mirosul de carne friptă îi alungă toate gândurile, mai puțin acela care îl avea ca țintă pe Sterissa, vărul lui, ce trebuia sa îl schimbe din strajă.
Aceasta este povestea lui Dada Mamusa, fost comandant în gărzile regelui Decebal, temuții Lupi de Fier. Scăpat din încercuirea Sarmizegetusei, cu câțiva oșteni credincioși, și-a făcut drum spre miazănoapte, către cetatea lui dragă Apoulon, în căutarea unui prilej de a-și răzbuna regele și țara. Alături de frumoasa lui fiică, Teodada și de fratele lui, Scorillo, adună cete risipite, îi învață pe cei tineri tainele armelor, le spune cine sunt strămoșii lor și din când în când, lovește crunt cohortele romane.
Sau cel puțin ăsta este sfârșitul poveștii, dacă o astfel de poveste are un sfârșit, pentru că ea nu este încă scrisă toată.