DRACO
Pe cât de mică era cetatea, pe atât de înalt era vârful pe care era rânduită. Această mică cetate apăra una dintre văile care ducea la Sarmizegetusa. Era unul din locurile în care se vămuiau multe mărfuri. Cetățuia prospera, oamenii din jur erau harnici și așezați. Tarabostele era mulțumit. Dar când a primit în dar de la Zamolxe și un fiu sănătos, aproape că nu își mai dorea nimic altceva. Copilul a crescut mare, a învățat să mânuiască armele, să călărească, tainele conducerii oștirii, să vâneze dar și să vorbească latina și elena, șiretlicurile solilor și câte altele, tot ce-i trebuia feciorului unui taraboste preocupat de viitorul sângelui său și al neamului din care făcea parte. Avea de mic o plăcere pentru care se remarcase, din cauza căreia era adeseori tachinat dar care i-a format personalitatea: să privească stindardele cum flutură în vânt sau să închidă ochii să le asculte și ce nu știa nimeni să și le imagineze cum zboară, uneori singure în văzduhuri, alteori călare pe ele. Din această cauză i se spune Dracones. I-au spus pe latină că vorbește latina ca un roman sadea. I-au zis la plural că odată a furat două stindarde și a călărit prin sat cu amândouă făcându-le să cânte. Și îi mai plăcea povestea în care în fiecare om există doi balauri, unul rău și unul bun care se luptă încontinuu pentru sufletul omului. Unii îi zic mai scurt: Draco. Doar familia îi mai zice pe numele pe care l-a primit la naștere.
Când a venit urgia romană, micuța cetate a fost printre primele care au căzut, fiind pe una din cele trei rute pe care au înaintat soldații lui Traian. Nu au căzut mulți căci s-au retras îndată ce Dracones cu câțiva feciori mai sprinteni, plecați să-i anunțe pe cei din capitală, au ajuns la o distanță sigură. În capitală a rămas până la ultima bătălie. Acolo s-a împrietenit cu tarabostele Dada din clanul Mamusa. S-au apărat împreună, au fugit împreună și au jurat să lupte liberi împreună. Pentru că îi plăceau lucrurile noi, pentru că vorbea bine latina, pentru că se descurca singur, a plecat o perioadă să lupte într-o ală alături de alți daci. Dar s-a întors iute înapoi, o dată ce a aflat slăbiciunile și a deprins calitățile, tacticile, strategia și politica romanilor. Acum luptă alături de Legio Dacica când e nevoie și atunci când are răgaz, ajută preoții să lase, moștenire generațiilor următoare, poveștile care nu trebuiesc uitate.
I-ar plăcea ca lumea să fie simplă în alb și negru dar știe că nu este așa, că nuanțele sure nu au număr. Dacă veți da peste dacii printre care trăiește, așa îl veți recunoaște: are echipament gri, pe alocuri cu negru și alb. Luptă cu falx și sică iar la gât poartă cei doi colți ai lupului pe care l-a vânat când a devenit bărbat. Sau, poate, îl veți auzi pe cărări de munte hăulind, precum stindardele, povești de mult uitate despre daci.